Horia Gârbea. Un poem. Cu cămile

Eu îl consider pe Horia Gârbea un prieten, şi el pe mine, deşi nu-mi cunoaşte identitatea, ştie foarte bine că Bordelezu e un personaj, o ficţiune, dar, deşi este de formaţie tehnică, este capabil să dialogheze cu ficţiunile, adicătelea cu mine,  e meritul său. E mult mai tânăr decât mine, dar are un mare handicap, din această cauză îl urmăresc şi în acelaşi timp îl admir – e nepotul lui Titus Gârbea. E greu să fii urmaşul unei personalităţi uriaşe, Titus Gârbea face parte din istoria României, trebuie să rupi baierele creaţiei pentru ca să te ridici la nivelul bunicului, dar, zic eu, v-am introdus în subiect, nu e cazul ca să vă povestesc mai mult pentru că pierd cămilele, nu?

Dom’le, ca să fiu cinstit, am ramas siderat – hai că nu folosesc vorbe mari toată ziua – când am citit „poemul cu cămile”, de la Ion Barbu nu am citit ceva apropiat, pentru că toată construcţia e inginerie curată  iar muzicalitatea e pe măsură, tehnica poetică - repetiţia graduală e dusă către ceea ce omenesc e posibil, reducţia folosită mă trimite la Brâncuşi, esenţa e dusă dincolo de Vasile Voiculescu.

Citiţi, vă rog:

poemul cu cămile

să-ți  iei cîteva cămile

mi-a spus beduinul nu

trebuie să fie multe

să te ruinezi cu hrana lor

patru-cinci sînt de-ajuns

dar să știi că sînt ale tale

că în orice dimineață

poți să le pui marfa în spinare

și să pleci către nord

 

să-ți iei niște corăbii

mi-a spus palicarul

nu multe să te bage la cheltuială

la o adică ajung două sau trei

dar să le ai să le vezi în port

dimineața și cînd îți vine chef

să le încarci cu marfă

și să pornești către sud

 

niște căruțe să-ți iei

mi-a spus căruțașul

o turmă de oi zise munteanul

un camion sau două mă îndemnă altul

măcar un elicopter

să fie al tău

să poți zbura cînd vrei

către apus

să ai

o cobră liniștită sau două

mă sfătui fachirul

 

o lumînare să-ți iei

spuse călugărul nu mai multe

una este de-ajuns

să știi că o ai și că o poți

aprinde oricînd

la lumina ei

să citești psalmii

să știi că dacă se mistuie și

se stinge nu mai ai nevoie de nimic

pentru că ai învățat

psalmii pe dinafară.

Horia Gârbea dixit.

Dumnezeu există! Am dovada. Joyce a reînviat!

Sunt doi oameni – he-he, sunt din ce în ce mai puţini cei ce-şi aduc aminte de ei –  de care eu  îmi aduc aminte acum cu plăcere, Dumnezeu să-i odihnească, Georges Dumézil şi Mircea Eliade. Nu e meritul meu că tocmai acum mi i-am reamintit,  altcineva a fost cel care, prin ceea ce mi-a comunicat, m-a făcut să-i revăd, ca şi cum ei, numai ei,  abia acum s-ar fi apucat să-mi vorbească, mie, cel nemulţumit doar de cititul a  ceea ce au scris.

Ştirea mi-a transmis-o scriitorul Gheorghe Stroe: Joyce a reînviat, e plin de viaţă, dar mult mai tânăr! :D

Iată  dovada:

Pentru cine scriu? Joyce

De ce m-am apucat de scris? V-am spus: de dragul femeilor. Dar pentru cine scriu, oare ce vreau să fiu, nepotul turnului Eiffel?

La tour Eiffel, o, la, la! Dar eu nu vreau să fiu nepotul turnului Eiffel, vă jur, nu vreau notorietate, nici măcar nu vreau să vă arăt că acest turn are subansamblele produse în Romania, uite-aşa!

Eu scriu pentru principessa Brahma, care acum cloceşte, scriu pentru Lăbuş al doilea, care acum se luptă cu vulpea,  scriu pentru bătăiosul „ Piţigoi”, fecundatorul găinilor anorectice. Scriu pentru cei de care mă simt alături, chiar dacă nu-i numesc. Scriu pentru vechiul meu prieten, Gheorghe Stroe.

Scriu acum, mă rog de fapt, din toată inima, pentru Joyce.

Autor: Gheorghe Stroe

Dac-aş fi critic literar… “O aniversare cu prietenii” – Gheorghe Stroe

Mi-a picat – e un fel de a spune, dar asta-i din altă poveste – în mână o carte. O învârtesc, o răsucesc... şi dau pe contracopertă de un text semnat Horia Gârbea. Zic: hait!... şi încep să citesc... aşa, aşa... „Nu numai prin profesiunea unui personaj această povestire trimite la proza lui Dürenmatt şi nu numai această povestire ne face să bănuim că elveţianul, ca şi conaţionalul său Hermann Hesse, se află printre preferaţii, poate chiar mentorii autorului.”  Şi-atunci ce-mi trece prin cap? Ideea, domnule, ideea: „Dac-aş fi critic literar”... Instant m-am hotărât: „Bordelezule, citeşte cartea şi scrie despre ea!” hotărârea devenise un fapt inconturnabil, vorba unui bun prieten. Şi iacătă că scriu.

***

Volumul publicat acum nu face decât să reconfirme marele talent de narator al autorului, – nativ, pot spune, pentru că eu, şi nu numai eu, i l-am descoperit atunci când avea 14-15 ani - şlefuit prin studiile de specialitate, devenit remarcabil prin inteligenta cultivare a marilor teme existenţialiste în banal, în ternul zilei obişnuite, ajuns,  astfel,  în scrisul său, un banal straniu. Ca scriitor matur, care nu se joacă, precum fac eu, când scrie ceva, nu uită că, francofon şi francofil de timpuriu, i-au ieşit primele tuleie în barbă în timp ce-l contempla pe Jean-Paul Sartre şi se gândea la «Essai sur l’absurde» al lui Albert Camus. Da, arta nu poate fi despărţită de autor, pot dovedi acest adevăr în cazul de faţă. Prezentul volum e ca ceasul CFR al haltei Valea Sării, ceasul copilăriei sale, dacă în locul duzinei de povestiri pui, pentru fiecare, cu cifre romane, numărul de ordine al fiecăreia, dacă dedesubt, întorci locomotiva demontată în «Schimbul de noapte» şi-o montezi cu botul către VIII, ai imaginea completă.

Dar, cititorule, cârcotaş cum te ştiu, vei striga imediat: „nu se poate! limbile, unde sunt limbile?” Ai dreptate, ceas fără limbi nu se poate, cine să facă atâtea suişuri şi coborâşiuri, dar nu numai, dacă nu limbile? Aici mă ajută René Barjavel prin  « Si j’etais Dieu ! », explicând ce-i crucea:

„— C'est le péché universel, le péché de création. Sans Ma création Je suis inexprimé, mais en elle Je suis pris. Voilà le sens de la crucifixion, depuis toujours. La branche horizontale de la Croix, c'est le Rien. La branche verticale, c'est le Tout, qui pénètre le Rien. L'ensemble, c'est la création. Et Moi cloué dessus depuis toujours.  … La solution [est] au centre de la croix. Au point où l'horizontal et le vertical se coupent, se confondent. Où Je suis toi, où tu es Moi. Le point n'occupe pas d'espace, pas de temps, pas de substance. C'est la porte du retour de toi vers Moi, de la rentrée de la Création dans le Créateur.”

Jocul limbilor, rotirea braţelor Crucii, în sens barjavelian, explică atmosfera stranie, uneori, jocul cu absurdul, alteori, din povestiri, autorul fiind însuşi Creatorul, dar şi Creaţia. După ce am făcut această afirmaţie nu mai e loc de glumă, autorul de faţă nu scrie  aici nişte simple povestiri, cu un talent al narării, după cum am mai spus, deosebit, cu unele tehnici de narare folosite pentru prima dată în literatura română, feri-m-ar Domnul să cad în această capcană, să mă rezum la asta, el face filozofie, atenţie la ce afirm!, de cea mai bună calitate.

*

Personajul principal al acestui volum, trecând dintr-o povestire în alta, cu alt nume, cu alte haine, cu altă profesie, e Sisyphe în Infern, dar autorul îşi permite să meargă mai departe decât Albert Camus. Punctul său de plecare, normal, este următorul:

« Les mythes sont faits pour que l'imagination les anime. Pour celui‑ci on voit seulement tout l'effort d'un corps tendu pour soulever l'énorme pierre, la rouler et l'aider à gravir une pente cent fois recommencée ; on voit le visage crispé, la joue collée contre la pierre, le secours d'une épaule qui reçoit la masse couverte de glaise, d'un pied qui la cale, la reprise à bout de bras, la sûreté tout humaine de deux mains pleines de terre. Tout au bout de ce long effort mesuré par l'espace sans ciel et le temps sans profondeur, le but est atteint. Sisyphe regarde alors la pierre dévaler en quelques instants vers ce monde inférieur d'où il faudra la remonter vers les sommets. Il redescend dans la plaine.

C'est pendant ce retour, cette pause, que Sisyphe m'intéresse. Un visage qui peine si près des pierres est déjà pierre lui-même ! Je vois cet homme redescendre d'un pas lourd mais égal vers le tourment dont il ne connaîtra pas la fin. Cette heure qui est comme une respiration et qui revient aussi sûrement que son malheur, cette heure est celle de la conscience. À chacun de ces instants, où il quitte les sommets et s'enfonce peu à peu vers les tanières des dieux, il est supérieur à son destin. Il est plus fort que son rocher.

Si ce mythe est tragique, c'est que son héros est conscient. Où serait en effet sa peine, si à chaque pas l'espoir de réussir le soutenait ? »

                               Albert Camus – Le mythe de Sisyphe (1942)

Sper că ai fost atent, tuţule, „Miturile sunt făcute pentru ca imaginaţia să le dea viaţă”...

*

„Bine, nu am motive să mă îndoiesc de cuvîntul dumitale. S-a terminat cu partidele, fie şi-aşa, dar atunci cine conduce?” „Cum cine? Simplu ca bună ziua: pre­şedintele.” „El singur?” „Asta e!”... [Ultimul D.Z.R.C.P. – pag. 17] Când am ajuns aici mi s-a făcut pielea de găină pe mâini, încercam cu stânga să culc părul de pe dreapta, degeaba, iar în cap simţeam o vâjâială. Creatorul mă plimbase şaisprezece pagini prin Sartre, Kafka, déjà mă aburise, iar acum, orwellian, mă lovi cu leuca-n cap. Săracul Sisyphe, de la Camus ştia o treabă, urca piatra – stâncă, bolovan, cum vrei să-i zici – când ajungea aproape de vârful muntelui o scăpa, după care, superior oricui, o lua la vale şi se gândea la ale lui, cum face în « Speranţa bătrânului judecător » : „şi încă se gîndeşte că de mult nu i-a mai ieşit o cafea la fel de bună”, sau ca în « Scriu pentru că », unde, efectiv, coboară muntele cu mâinile în buzunare şi fluieră, da, fluieră „mă dusei să trec la Olt“. Aici, viitorule cititor, se-ncurcă limbile ceasului, sau braţele crucii, Sisyphe nu mai poate înainta pe drumul Golgothei sale dintr-un motiv foarte simplu : cineva i-a contopit bolovanul în poalele muntelui, Creaţia te face pe tine, viitorule cititor, Creator, şi te pune să-l scoţi din încurcătură pe Sisyphe, ‘e epic, gen de gen’, vorba unei puştoaice dintr-a şaptea, mai ceva ca în romanele poliţiste.

*

Rotirea braţelor crucii… limbile ceasului, iadul e aici, printre noi… Sisif…

Gheorghe Stroe, prin volumul de faţă, « O ANIVERSARE CU PRIETENII », Editura Tracus Arte, 2012, – căci despre asta vorbeam – îl scoate (poate sub influenţa lui Friedrich Dürrenmatt, nu zic nu), pe Sisif  din imaginea dată lui de Camus, nu-l scoate din Infern, Doamne fereşte, dar îl împinge spre revoltă, ca în «Răzvrătiţi şi biruitori» sau, în «O sacoşă cu cărţi» unde îl face un răzvrătit biruitor, ajuns să ţină cadranul uriaşului ceas în mâini. Dacă Dürrenmatt l-a influenţat pe Gheorghe Stroe – criticilor de artă, ochii la mine ! – n-a făcut-o scriitorul, ci pictorul !

Analizaţi, vă rog, aceste două imagini :

Friedrich Dürrenmatt - Sisyphos I
Sursa: http://ead.nb.admin.ch

Friedrich Dürrenmatt - Es steht geschrieben 

Sursa: http://ead.nb.admin.ch

şi spuneţi-mi, cinstit, dacă mă puteţi contrazice ! :)

Apariţia volumului de povestiri « O ANIVERSARE CU PRIETENII » scris de Gheorghe Stroe e cu adevărat un eveniment editorial pentru că acest op, – eu, un bătrân ramolit, mâine-poimâine dau colţu’,  Gheorghe Stroe se va duce şi el – eu o simt : opul acesta va rămâne, abia atunci va fi cu adevărat apreciat.

***

Dac-aş fi critic literar… mi-aş ruga toţi confraţii să-l citească pe Gheorghe Stroe, şi pe tine, viitorule cititor, m-aş duce la ăi mai mari academicieni, Eugen Simion, mă auzi ? că şi tu faci parte din ţinutul Valea Sării, şi le-aş zice de la obraz : Premiaţi-l pe Gheorghe Stroe !

Dar nu sunt. Şi nici n-aş vrea să fiu. Dac-ar fi să mai fiu o dată… m-aş face şofer. Să ţin şi eu cadranul ceasului în mâini.  

       Sfârşit.

PS Despre cum a fost la lansare, trimisul special al "Ţinutului Valea Sării", scriitorul Adrian Voicu, a scris deja, chiar foarte bine. :D

„O aniversare cu prietenii” – Gheorghe Stroe Lansare. Numai astăzi nu e mâine!

Sursa: http://literblog.weblog.ro .   

Cititorule, tuţule, te înţeleg prea bine, îţi apreciez setea de cunoaştere, dar şi bunul simţ. Ai căutat pe „goagăl”, n-ai găsit mare lucru despre Gheorghe Stroe... Cum să mergi mâine la lansarea de la Muzeul Naţional al Literaturii Române fără să ştii şi tu ceva despre scriitor, dă-o-n coada şoricelului de treabă, doar nu vrei să păţeşti ceea ce am păţit eu, când, pe vremuri, ca să scap de o ploaie torenţială care mă prinsese pe undeva, pe bulevard, pe la Scala, am intrat, disperat, într-o librărie, cred că acum îi zice Nemira. Ce să vezi, comédia dracului, acolo era o lansare de carte. Cum intru, o doamnă elegantă mă ocheşte şi, cu un zâmbet iliescian, vine spre mine, eu mă uit în spatele meu – nici dracu’! – zău, şi-mi spune: „Bine ai venit, maestre, deja trebuia să vorbiţi, grăbiţi-vă, daţi-mi fulgarinul!”... iar eu mă uitam la toate şi la toţi ca viţelul la poarta nouă...

Gata cu vorba, continuarea în numărul viitor. :)

Gheorghe Stroe este un scriitor consacrat, mai puţin cunoscut de marele public, bine cunoscut în mediul cultural. E buzoian ca naştere şi formaţie, teleorman prin adopţie, el, deşi e iubit în Teleorman, e acolo, ca şi mine unde mă aflu, un venetic. Rădăcinile îi provoacă dureri, precum reumatismul.

Acesta este al şaselea volum de autor, după:

 „Soarele roşu”(roman, Editura Teleormanul Liber, 1996), „Diavolul în Valea Sării”(proză scurtă, Editura Teleormanul Liber, 1999), „Vînătoare pe muntele de cenuşă”(proză scurtă, Editura Fiat Lux, Bucureşti, 2000), „Fotograful de mirese”(proză scurtă, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2004) şi „Vremea consiliului parohial”(roman, Editura Semne, Bucureşti, 2008). Nu mai pun la socoteală prezenţa sa cu proză scurtă în patru antologii.

A debutat cu poezie, în 1970, pe vremea când era elev la Liceul Pătârlagele, unde oare? în „Viaţa Buzăului”, fusese remarcat de doi dintre profesorii săi, colaboratori la acel ziar. A scris şi publicat continuu, de atunci, este un bun critic literar, cunoscător, rafinat.

Pentru ca să îţi faci o imagine completă, tuţule, îţi mai spun ceva, şi nu o mai lungesc. În literatura română Gheorghe Stroe nu e un „proprietar de poduri”, ca alţii, este singurul prozator român care este proprietarul unui ţinut: Ţinutul Valea Sării. Da, da, aşa e, dar nici eu nu le ştiu pe toate, nu ştiu dacă are sau nu are un steag al ţinutului, nu contează că e unul fictiv.

Pe tărâmul creaţiei Gheorghe Stroe şi cu mine avem opinii diferite. El spune că opera creatorului trebuie ruptă de biografia sa. Eu consider că opera unui prozator este mai bine înţeleasă cunoscând biografia sa, sunt ferm convins că opera creatorului e marcată de perioada sa de formare timpurie. Atât, deocamdată.

Lume, lume, nu rataţi: Gheorghe Stroe îşi lansează ultimul volum tipărit, „O Aniversare cu prietenii”. Poimâine!

Tuţule, nu te mira de titlu, ai uitat că sunt cobiliţar, strămoşii mei vândură praz, brânză, rânză, mânji – berze nu – secole de-a rândul, ouă proaspete, „de mamă”, pui vii şi cocoşi cu creasta bătută... ca să vândă trebuiră să înveţe a-şi striga marfa, reuşiră, zău că reuşiră, tălică poţi să-ţi dai seama, dovadă e că eu, urmaşul lor în linie directă, exist. 

Revin la GheorgheStroe.

"O aniversare cu prietenii" se va lansa miercuri, 27 februarie, ora 13, la Muzeul Naţional al Literaturii Române. Bulevardul Dacia, între Calea Victoriei şi Piaţa Romană (pe mâna dreaptă, Casa Kretzulescu, tuţule, cum vii dinspre Gara de Nord, pe porţiunea « doi căcaţi », aia tăiată pe vremea lu’ nea Caisă).

Acum atenţie la mine şi ochii la link-uri, dacă vrei să înţelegi ceva. Aşa, tuţule.

Vor vorbi despre carte criticul Ioan Cristescu, directorul Editurii Tracus Arte, scriitorul  Horia Gârbea, preşedintele ASR şi vicepreşedintele ICR, sensibila poetă Victoria Milescu, redactor-şef la mai multe reviste, amintesc doar « Universul Cărţii », "poetul câmpiei eterne" Florea Burtan, redactor-şef la revista « Caligraf ».

La urmă, dacă ai şansa de a prinde un loc mai în faţă, vei putea auzi şi vorbele mele, zău. :D

Până atunci, transcriu acilea ce spuneam prin 2011 :

Acum îţi spun o poveste. Demult, tare demult, cam pe la sfârşitul anilor şaizeci ai secolului trecut, pe când mă tot fâţâiam pe Valea Buzăului, am întâlnit în tren o flăcăneaţă, abia ajunsese la pubertate, faţa îl trăda, ca şi statura. Aveam un prieten bun, doctorul Partenie, care, ca şi mine, venea din altă lume, dar care avea, în plus, o gură bogată. Şi cum ne întâlneam în tren, cum începea o discuţie aprinsă, doctorul nu ştia şi nici nu dorea să vorbească în şoaptă în bou-vagon – he-he, era un lucru rar pe vremea aceea ca cineva să vorbească tare undeva unde erau mulţi ascultători – şi atunci toată adunătura din compartimentul înţesat cu navetişti căsca gura, fără să mai fie nevoie să ciulească şi urechile la discuţia noastră, motivul fiind simplu, doctorul Partenie era un monarhist convins şi nu se sfia să o declare în gura mare. Doctorul ştia istorie, cred că ar fi putut să-i tină piept şi academicianului Giurăscu din Chiojdu dacă ar mai fi trăit, literatura o mânca pe pâine, ca pe magiun, citea în mod curent în câteva limbi şi era bine aprovizionat cu cărţi.

Atunci când venea vorba de literatură, hop-ţop şi flăcăneaţa. Cu ochelarii pe nas, cu capul uşor aplecat într-o parte, asculta ce asculta şi, hopa! deşi părea timid, la un moment dat ne-a contrazis. L-am lăsat să-şi argumenteze părerea şi am constatat că nu era venit cu pluta.

Aşa am descoperit, tuţule, un băiat cultivat, aşa a început o prietenie la toartă cu un om căruia i-am prezis că va ajunge un scriitor adevărat, pentru că avea talent cu carul, pe cuvânt, pe vremea aceea scria mai mult poezie. Băiatul ăsta trata literatura ca pe o amantă, te rog să mă crezi.

Am ţinut legătura cu el în toată perioada cât a făcut liceul la Pătârlagele, era un elev eminent, l-am urmărit în perioda în care a urmat cursurile facultăţii de litere din Bucureşti, l-am pierdut din vedere după ce a luat repartiţia undeva prin Teleorman. Acum e la Roşiorii de Vede. Şi este un scriitor adevărat.

Tuţule, omul de care îţi povestesc e scriitorul Gheorghe Stroe din Valea Sării. Valea Sării e între Halta Ruşavăţu şi Halta Bădila – ca să zic altfel, între Ruşavăţul lui Ion Caraion şi Părscovul lui Vasile Voiculescu – acolo unde, când mergi să iei saramură, dacă eşti un om ales, poţi vedea cum vorbesc berevoii cu ielele.

Citeşte-l, tuţule, pe Gheorghe Stroe şi mai vorbim.

Moartea mistreţului – de Sir Graham Watson

„A rămas cerul fierbinte şi gol./ Ciuturile scot din fîntînă nămol./ Peste păduri tot mai des focuri, focuri,/ Dansează sălbatice, satanice jocuri./”

„Cerul fierbinte şi gol”? Brrr... Nu mă-nnebuni! Ei aş! Ninge şi plouă, plouă şi ninge, peste tot numai nămol. Şi porcii. M-au înnebunit porcii. Streaşina plânge, apa se scurge, ’n şiroaie, că-i ploaie, că nu e, pământul musteşte, văioagele-s pline, şuvoaie, şuvoaie... na, eu vroiam să îţi spun, cititorule, povestea mea cu porcii, scuzele mele, devenii dintr-o dată bacovian. Aşa că îl las pe Labiş cu ale lui şi să revenim la porcii noştri.

Mi-au făcut toate gardurile, făcute din lanţi groşi, ca pe mână, numai preluci, prelucă lângă prelucă şi iar o prelucă... trec porcii prin gardurile mele ca tirurile încărcate cu ţigări de contrabandă prin vămile dinspre Serbia. Prima dată a venit numai unul, la începutul iernii, acum nu mai ştiu câţi ani, făcusem ţuica iar terciul rămas de la fiecare cazan îl strânsesem într-o groapă, ecologică, bineînţeles. În terci rămâne posledea, tot în groapa aceea turnam şi fruntea – alcoolul metilic – de la fiecare cazan. Într-o dimineaţă i-am găsit urmele, cam împleticite la plecare. Pasămite, era un porc beţiv, nici nu a mai nimerit să iasă pe unde intrase, pe sub un gard din plasă de sârmă, a ieşit scoţând din cuie lanţul de jos, bătut în bulamaci dinspre exterior, pe partea grădinii vecină cu pădurea. Venise pe drum, ca tot omul – pardon, ca porcul – dar la ieşire bâjbâise mult, se vedea după urme. Nu se sinchisea că-l latrau câinii, nici nu-i băga în seamă.

Ăsta a fost doar începutul. Mai pe urmă a venit şi purceaua, o tinerică, asta râma ceva mai delicat, nu o interesau sămburii fierţi de prune, ci răsadurile, rândurile de cartofi, pe care nu-i mânca, doar îi scotea din pământ, ca să facă pagubă, poate... ştiu eu de ce?, poate nu vroia ca să se îngraşe? N-a mai durat mult şi a venit turma de porci. „Vin porcii!” – era semnalul dat de cei care-i vedeau de pe versantul muntelui din faţă, semnal transmis în şoaptă, de la om la om, prin telefoanele mobile. Nu s-au mulţumit cu grădinile, au luat la rând livezile, fâneţele, păşunile, nimic n-a rămas nerăscolit. Atunci mi-a venit ideea să montez camerele wireless în infraroşu, peste tot, şi-am făcut-o. Ceilalţi consăteni, pe care nu-i interesa studierea comportamentului porcilor, ca pe mine, au făcut apel la asociaţiile de vânători, din ţară dar şi din Europa, şi-au început goanele, una după alta, anul acesta zi de zi, în ultima săptămână dinainte de 15 februarie.

Îţi  spun, cititorule, ceva din ce-am observat. Pe porci nu-i văd decât în prime time, ies ca la televizor, dar nu seară de seară, poate că ies altundeva, dar nu pe camerele mele video, nu pot să ştiu. Ăl bătrân iese mai rar, dar când iese, iese, calcă apăsat, a popă, mergând cu capul uşor într-o parte iar când dă cu râtul face brazdă. Altădată îţi voi spune mai multe, acum nu am timp. Că mi-am adus aminte, nu ţi-am spus ce-au făcut vânătorii. Au împuşcat ceva, nu zic nu, mai mulţi godaci şi două purceluşe. Numai că ceilalţi porci care au rămas habar n-au, nu au priceput nimic din asta. Bătrânul porc a rămas, l-am văzut cu ochii mei acum câteva zile, aşijderea şi purcica, acum mare purcea.

Sunt însă liniştit, mai am o speranţă: ursul liberal.

"Putem să-l învingem pe Băsescu aici, putem să-i învingem pe cei din PPE în Europa? Bineînţeles că putem. Niciun porc nu este atât de mare încât ursul liberal să nu-l înghită"

 – Sir Graham Watson, în aplauzele delegaţilor PNL la Congres.

PS De trei zile mi-a căzut DolceTV, Romtelecom doarme, somn uşor. Noroc cu porcii, mai văd şi eu câte ceva.

ICR. O poveste cu căprari

Toma Şâşâilă e căprar. Am început cu povestea, o poveste a dracului de adevărată, ICR –ul la urmă, vei înţelege de ce. E tânăr, are în jur de 40 de ani şi o puzderie de copii. Acum câţiva ani avea o oaie şi capre mai puţine. Nu i-a plăcut cartea când era mic, a considerat-o o povară şi avea mare dreptate, şcoala era la patru kilometri de casă, drumul avea formate două şleauri de la roţile împiedicate cu lanţul căruţei, adâncite de şuvoaiele ploilor, nu se putea merge pe el decât atunci când era uscat, în rest mai mult pe poteci era nevoit să umble, la ducere mai era cum era, dar şi atunci la coborâşuri iuţi mai aluneca, însă la întoarcere era calvarul de pe lume, să urce atâta drum cu ghiozdanul plin cu cărţi, trei caiete bune, pentru teme, trei maculatoare, un penar, pantofii pe care nu putea să-i lase la şcoală, că nu avea unde... încălţat cu cizme grele... cred că îi dai dreptate, toate acestea erau o adevărată povară. Era al şaptelea dintre cei nouă fraţi şi surori.

Astăzi are aproape trei sute de capre şi o sută de oi. Să nu crezi că explicaţia stă în povestea cu capra care făcea trei iezi, care erau de fapt ieduţe, şi care, la rândul lor fătau trei... şi aşa mai departe... nu-nu, a ajuns aici pentru că a încasat subvenţia pe cap de capră, pe cap de oaie, că şi oaia are cap, şi pe suprafaţa de păşune, „în zonă defavorizată”.

Toma Şâşâilă s-a mutat la casa lui, la noua stână, acum copiii săi merg la şcoală şase kilometri, e drept, pe un drum pietruit, prost, dar pietruit, pe albia unei gârle pe care sunt nevoiţi să o treacă de nu ştiu câte ori, care, atunci când dă o ploaie iute, de vară, schimbă geografia locului, dar au biciclete. Şi două mopeduri. Fata mai mare o are la liceu, stă în gazdă. Acum, atenţie la mine, urmează ceea ce e cu adevărat interesant: Toma şi-a luat laptop, la stână, i-a luat şi fetei, toţi ai lui au telefoane cu ecran tactil, e o plăcere să-l vezi cum dialoghează pe mess cu fraţii săi din Germania, cu soru-sa din Italia sau cu fata de la liceu. Sau atunci când acordă asistenţă de specialitate, prin telefon, căprarului său, ajuns moaşă păşunală. Şi învaţă, continuu, învaţă, are o dorinţă neogoită de a învăţa.

Acum revin la oile noastre. Am aflat de pe blogul doamnei Lucia Verona că:

 „A apărut primul număr al publicației lunare Romanian Book Review, editată de Institutul Cultural Român.”

-Revista apare lunar în 12 pagini full color și se difuzează gratuit prin rețeaua Institutului Cultural Român din străinătate. -

Mă bucură ştirea şi felicit conducerea ICR pentru această iniţiativă. Numai că... numai că lumea e într-o continuă mişcare, transhumanţa nu e ceva care se întâmplă doar în Romania, da-da, toţi ne mişcăm, iar cartea, revistele sunt grele, pe avion bagajele au o greutate limită.

Domnule profesor Marga, domnule profesor Gârbea, dacă revista nu apare şi online, gratuit, banii vor fi cheltuiţi aiurea, să nu ziceţi că nu v-am spus, ceea ce poate face un căprar poate face şi un profesor universitar. Părerea mea.

http://luciaverona.blogspot.ro/2013/02/o-noua-revista-romanian-book-review.html

Planul secret al lui Năstase, hoţul hoţilor – după o idee de Horia Gârbea

Bordelezu – tizul meu felin – dă din coadă, semn că prada e aproape.

“Văzând că oamenii înghit mica hoţie, Năstase plănuise pe cea mare, care îi izbutise pe deplin. Furtul se făcea sub ochii lor, printr-o a doua ţeava de scurgere, nu prea ingenioasă, care pornea chiar de la coş. Oamenii care măcinau se sprijineau chiar cu mâna de ea, fără să le treacă prin cap ce fel de scurgere avea ţeava aceea. Ei controlau doar irimicul, să nu fie prea mare, adică nu cumva ca proprietarii să tragă o dată cu irimicul şi boabe curate. “

Este evident că Năstase e un hoţ, proba testimonială de mai sus e irefutabilă, pe baza ei oricare complet de judecată din lume l-ar condamna. Din punct de vedere juridic, să fie clar, Năstase e vinovat. E un infractor, nu mă feresc să folosesc acest cuvânt, îmi asum întreaga responsabilitate.

Bibliografie

      1.       Lucia Verona - Blog'n roll se întoarce... la puterea a doua şi a treia!

http://luciaverona.blogspot.ro/2013/02/blogn-roll-se-intoarce-la-puterea-doua.html

2.       Adrian Năstase - Lansare Blog’n roll vol. 2 si 3 – intre schimbatorul Web 2.0 si permanenta hartie

                http://nastase.wordpress.com/2013/02/07/lansare-blogn-roll-vol-2-si-3-intre-schimbatorul-web-2-0-si-permanenta-hartie/

        3.        Horia Gârbea - După Marin Preda. Moromeții III. Țugurlan – a treia chestiune

         http://horiagarbea.blogspot.ro/2013/02/dupa-marin-preda-morometii-iii-tugurlan.html 

PS . Îi mulţumesc maestrului Horia Gârbea că mi-a dat ideea să citez din Marin Preda – Moromeţii, vol. I.

Un post de televiziune m-a enervat, altfel nu scriam, a afirmat că la amintita lansare de carte nu au participat personalităţi… Dar Lucia Verona n-a fost acolo ? Ba a fost, dar n-au fost politicieni… Politicienii, în marea lor majoritate, poate greşesc cu unu’ – doi, sunt nişte personaje, ca şi mine. Eu nu îi consider personalităţi, atât timp cât nu se vede ceva pe urma lor. Pe urma lui Adrian Năstase ceva se vede, să fie clar ! :)