Dumnezeu există! Am dovada. Joyce a reînviat!

Sunt doi oameni – he-he, sunt din ce în ce mai puţini cei ce-şi aduc aminte de ei –  de care eu  îmi aduc aminte acum cu plăcere, Dumnezeu să-i odihnească, Georges Dumézil şi Mircea Eliade. Nu e meritul meu că tocmai acum mi i-am reamintit,  altcineva a fost cel care, prin ceea ce mi-a comunicat, m-a făcut să-i revăd, ca şi cum ei, numai ei,  abia acum s-ar fi apucat să-mi vorbească, mie, cel nemulţumit doar de cititul a  ceea ce au scris.

Ştirea mi-a transmis-o scriitorul Gheorghe Stroe: Joyce a reînviat, e plin de viaţă, dar mult mai tânăr! :D

Iată  dovada:

Dac-aş fi critic literar… “O aniversare cu prietenii” – Gheorghe Stroe

Mi-a picat – e un fel de a spune, dar asta-i din altă poveste – în mână o carte. O învârtesc, o răsucesc... şi dau pe contracopertă de un text semnat Horia Gârbea. Zic: hait!... şi încep să citesc... aşa, aşa... „Nu numai prin profesiunea unui personaj această povestire trimite la proza lui Dürenmatt şi nu numai această povestire ne face să bănuim că elveţianul, ca şi conaţionalul său Hermann Hesse, se află printre preferaţii, poate chiar mentorii autorului.”  Şi-atunci ce-mi trece prin cap? Ideea, domnule, ideea: „Dac-aş fi critic literar”... Instant m-am hotărât: „Bordelezule, citeşte cartea şi scrie despre ea!” hotărârea devenise un fapt inconturnabil, vorba unui bun prieten. Şi iacătă că scriu.

***

Volumul publicat acum nu face decât să reconfirme marele talent de narator al autorului, – nativ, pot spune, pentru că eu, şi nu numai eu, i l-am descoperit atunci când avea 14-15 ani - şlefuit prin studiile de specialitate, devenit remarcabil prin inteligenta cultivare a marilor teme existenţialiste în banal, în ternul zilei obişnuite, ajuns,  astfel,  în scrisul său, un banal straniu. Ca scriitor matur, care nu se joacă, precum fac eu, când scrie ceva, nu uită că, francofon şi francofil de timpuriu, i-au ieşit primele tuleie în barbă în timp ce-l contempla pe Jean-Paul Sartre şi se gândea la «Essai sur l’absurde» al lui Albert Camus. Da, arta nu poate fi despărţită de autor, pot dovedi acest adevăr în cazul de faţă. Prezentul volum e ca ceasul CFR al haltei Valea Sării, ceasul copilăriei sale, dacă în locul duzinei de povestiri pui, pentru fiecare, cu cifre romane, numărul de ordine al fiecăreia, dacă dedesubt, întorci locomotiva demontată în «Schimbul de noapte» şi-o montezi cu botul către VIII, ai imaginea completă.

Dar, cititorule, cârcotaş cum te ştiu, vei striga imediat: „nu se poate! limbile, unde sunt limbile?” Ai dreptate, ceas fără limbi nu se poate, cine să facă atâtea suişuri şi coborâşiuri, dar nu numai, dacă nu limbile? Aici mă ajută René Barjavel prin  « Si j’etais Dieu ! », explicând ce-i crucea:

„— C'est le péché universel, le péché de création. Sans Ma création Je suis inexprimé, mais en elle Je suis pris. Voilà le sens de la crucifixion, depuis toujours. La branche horizontale de la Croix, c'est le Rien. La branche verticale, c'est le Tout, qui pénètre le Rien. L'ensemble, c'est la création. Et Moi cloué dessus depuis toujours.  … La solution [est] au centre de la croix. Au point où l'horizontal et le vertical se coupent, se confondent. Où Je suis toi, où tu es Moi. Le point n'occupe pas d'espace, pas de temps, pas de substance. C'est la porte du retour de toi vers Moi, de la rentrée de la Création dans le Créateur.”

Jocul limbilor, rotirea braţelor Crucii, în sens barjavelian, explică atmosfera stranie, uneori, jocul cu absurdul, alteori, din povestiri, autorul fiind însuşi Creatorul, dar şi Creaţia. După ce am făcut această afirmaţie nu mai e loc de glumă, autorul de faţă nu scrie  aici nişte simple povestiri, cu un talent al narării, după cum am mai spus, deosebit, cu unele tehnici de narare folosite pentru prima dată în literatura română, feri-m-ar Domnul să cad în această capcană, să mă rezum la asta, el face filozofie, atenţie la ce afirm!, de cea mai bună calitate.

*

Personajul principal al acestui volum, trecând dintr-o povestire în alta, cu alt nume, cu alte haine, cu altă profesie, e Sisyphe în Infern, dar autorul îşi permite să meargă mai departe decât Albert Camus. Punctul său de plecare, normal, este următorul:

« Les mythes sont faits pour que l'imagination les anime. Pour celui‑ci on voit seulement tout l'effort d'un corps tendu pour soulever l'énorme pierre, la rouler et l'aider à gravir une pente cent fois recommencée ; on voit le visage crispé, la joue collée contre la pierre, le secours d'une épaule qui reçoit la masse couverte de glaise, d'un pied qui la cale, la reprise à bout de bras, la sûreté tout humaine de deux mains pleines de terre. Tout au bout de ce long effort mesuré par l'espace sans ciel et le temps sans profondeur, le but est atteint. Sisyphe regarde alors la pierre dévaler en quelques instants vers ce monde inférieur d'où il faudra la remonter vers les sommets. Il redescend dans la plaine.

C'est pendant ce retour, cette pause, que Sisyphe m'intéresse. Un visage qui peine si près des pierres est déjà pierre lui-même ! Je vois cet homme redescendre d'un pas lourd mais égal vers le tourment dont il ne connaîtra pas la fin. Cette heure qui est comme une respiration et qui revient aussi sûrement que son malheur, cette heure est celle de la conscience. À chacun de ces instants, où il quitte les sommets et s'enfonce peu à peu vers les tanières des dieux, il est supérieur à son destin. Il est plus fort que son rocher.

Si ce mythe est tragique, c'est que son héros est conscient. Où serait en effet sa peine, si à chaque pas l'espoir de réussir le soutenait ? »

                               Albert Camus – Le mythe de Sisyphe (1942)

Sper că ai fost atent, tuţule, „Miturile sunt făcute pentru ca imaginaţia să le dea viaţă”...

*

„Bine, nu am motive să mă îndoiesc de cuvîntul dumitale. S-a terminat cu partidele, fie şi-aşa, dar atunci cine conduce?” „Cum cine? Simplu ca bună ziua: pre­şedintele.” „El singur?” „Asta e!”... [Ultimul D.Z.R.C.P. – pag. 17] Când am ajuns aici mi s-a făcut pielea de găină pe mâini, încercam cu stânga să culc părul de pe dreapta, degeaba, iar în cap simţeam o vâjâială. Creatorul mă plimbase şaisprezece pagini prin Sartre, Kafka, déjà mă aburise, iar acum, orwellian, mă lovi cu leuca-n cap. Săracul Sisyphe, de la Camus ştia o treabă, urca piatra – stâncă, bolovan, cum vrei să-i zici – când ajungea aproape de vârful muntelui o scăpa, după care, superior oricui, o lua la vale şi se gândea la ale lui, cum face în « Speranţa bătrânului judecător » : „şi încă se gîndeşte că de mult nu i-a mai ieşit o cafea la fel de bună”, sau ca în « Scriu pentru că », unde, efectiv, coboară muntele cu mâinile în buzunare şi fluieră, da, fluieră „mă dusei să trec la Olt“. Aici, viitorule cititor, se-ncurcă limbile ceasului, sau braţele crucii, Sisyphe nu mai poate înainta pe drumul Golgothei sale dintr-un motiv foarte simplu : cineva i-a contopit bolovanul în poalele muntelui, Creaţia te face pe tine, viitorule cititor, Creator, şi te pune să-l scoţi din încurcătură pe Sisyphe, ‘e epic, gen de gen’, vorba unei puştoaice dintr-a şaptea, mai ceva ca în romanele poliţiste.

*

Rotirea braţelor crucii… limbile ceasului, iadul e aici, printre noi… Sisif…

Gheorghe Stroe, prin volumul de faţă, « O ANIVERSARE CU PRIETENII », Editura Tracus Arte, 2012, – căci despre asta vorbeam – îl scoate (poate sub influenţa lui Friedrich Dürrenmatt, nu zic nu), pe Sisif  din imaginea dată lui de Camus, nu-l scoate din Infern, Doamne fereşte, dar îl împinge spre revoltă, ca în «Răzvrătiţi şi biruitori» sau, în «O sacoşă cu cărţi» unde îl face un răzvrătit biruitor, ajuns să ţină cadranul uriaşului ceas în mâini. Dacă Dürrenmatt l-a influenţat pe Gheorghe Stroe – criticilor de artă, ochii la mine ! – n-a făcut-o scriitorul, ci pictorul !

Analizaţi, vă rog, aceste două imagini :

Friedrich Dürrenmatt - Sisyphos I
Sursa: http://ead.nb.admin.ch

Friedrich Dürrenmatt - Es steht geschrieben 

Sursa: http://ead.nb.admin.ch

şi spuneţi-mi, cinstit, dacă mă puteţi contrazice ! :)

Apariţia volumului de povestiri « O ANIVERSARE CU PRIETENII » scris de Gheorghe Stroe e cu adevărat un eveniment editorial pentru că acest op, – eu, un bătrân ramolit, mâine-poimâine dau colţu’,  Gheorghe Stroe se va duce şi el – eu o simt : opul acesta va rămâne, abia atunci va fi cu adevărat apreciat.

***

Dac-aş fi critic literar… mi-aş ruga toţi confraţii să-l citească pe Gheorghe Stroe, şi pe tine, viitorule cititor, m-aş duce la ăi mai mari academicieni, Eugen Simion, mă auzi ? că şi tu faci parte din ţinutul Valea Sării, şi le-aş zice de la obraz : Premiaţi-l pe Gheorghe Stroe !

Dar nu sunt. Şi nici n-aş vrea să fiu. Dac-ar fi să mai fiu o dată… m-aş face şofer. Să ţin şi eu cadranul ceasului în mâini.  

       Sfârşit.

PS Despre cum a fost la lansare, trimisul special al "Ţinutului Valea Sării", scriitorul Adrian Voicu, a scris deja, chiar foarte bine. :D

„O aniversare cu prietenii” – Gheorghe Stroe Lansare. Numai astăzi nu e mâine!

Sursa: http://literblog.weblog.ro .   

Cititorule, tuţule, te înţeleg prea bine, îţi apreciez setea de cunoaştere, dar şi bunul simţ. Ai căutat pe „goagăl”, n-ai găsit mare lucru despre Gheorghe Stroe... Cum să mergi mâine la lansarea de la Muzeul Naţional al Literaturii Române fără să ştii şi tu ceva despre scriitor, dă-o-n coada şoricelului de treabă, doar nu vrei să păţeşti ceea ce am păţit eu, când, pe vremuri, ca să scap de o ploaie torenţială care mă prinsese pe undeva, pe bulevard, pe la Scala, am intrat, disperat, într-o librărie, cred că acum îi zice Nemira. Ce să vezi, comédia dracului, acolo era o lansare de carte. Cum intru, o doamnă elegantă mă ocheşte şi, cu un zâmbet iliescian, vine spre mine, eu mă uit în spatele meu – nici dracu’! – zău, şi-mi spune: „Bine ai venit, maestre, deja trebuia să vorbiţi, grăbiţi-vă, daţi-mi fulgarinul!”... iar eu mă uitam la toate şi la toţi ca viţelul la poarta nouă...

Gata cu vorba, continuarea în numărul viitor. :)

Gheorghe Stroe este un scriitor consacrat, mai puţin cunoscut de marele public, bine cunoscut în mediul cultural. E buzoian ca naştere şi formaţie, teleorman prin adopţie, el, deşi e iubit în Teleorman, e acolo, ca şi mine unde mă aflu, un venetic. Rădăcinile îi provoacă dureri, precum reumatismul.

Acesta este al şaselea volum de autor, după:

 „Soarele roşu”(roman, Editura Teleormanul Liber, 1996), „Diavolul în Valea Sării”(proză scurtă, Editura Teleormanul Liber, 1999), „Vînătoare pe muntele de cenuşă”(proză scurtă, Editura Fiat Lux, Bucureşti, 2000), „Fotograful de mirese”(proză scurtă, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2004) şi „Vremea consiliului parohial”(roman, Editura Semne, Bucureşti, 2008). Nu mai pun la socoteală prezenţa sa cu proză scurtă în patru antologii.

A debutat cu poezie, în 1970, pe vremea când era elev la Liceul Pătârlagele, unde oare? în „Viaţa Buzăului”, fusese remarcat de doi dintre profesorii săi, colaboratori la acel ziar. A scris şi publicat continuu, de atunci, este un bun critic literar, cunoscător, rafinat.

Pentru ca să îţi faci o imagine completă, tuţule, îţi mai spun ceva, şi nu o mai lungesc. În literatura română Gheorghe Stroe nu e un „proprietar de poduri”, ca alţii, este singurul prozator român care este proprietarul unui ţinut: Ţinutul Valea Sării. Da, da, aşa e, dar nici eu nu le ştiu pe toate, nu ştiu dacă are sau nu are un steag al ţinutului, nu contează că e unul fictiv.

Pe tărâmul creaţiei Gheorghe Stroe şi cu mine avem opinii diferite. El spune că opera creatorului trebuie ruptă de biografia sa. Eu consider că opera unui prozator este mai bine înţeleasă cunoscând biografia sa, sunt ferm convins că opera creatorului e marcată de perioada sa de formare timpurie. Atât, deocamdată.

Lume, lume, nu rataţi: Gheorghe Stroe îşi lansează ultimul volum tipărit, „O Aniversare cu prietenii”. Poimâine!

Tuţule, nu te mira de titlu, ai uitat că sunt cobiliţar, strămoşii mei vândură praz, brânză, rânză, mânji – berze nu – secole de-a rândul, ouă proaspete, „de mamă”, pui vii şi cocoşi cu creasta bătută... ca să vândă trebuiră să înveţe a-şi striga marfa, reuşiră, zău că reuşiră, tălică poţi să-ţi dai seama, dovadă e că eu, urmaşul lor în linie directă, exist. 

Revin la GheorgheStroe.

"O aniversare cu prietenii" se va lansa miercuri, 27 februarie, ora 13, la Muzeul Naţional al Literaturii Române. Bulevardul Dacia, între Calea Victoriei şi Piaţa Romană (pe mâna dreaptă, Casa Kretzulescu, tuţule, cum vii dinspre Gara de Nord, pe porţiunea « doi căcaţi », aia tăiată pe vremea lu’ nea Caisă).

Acum atenţie la mine şi ochii la link-uri, dacă vrei să înţelegi ceva. Aşa, tuţule.

Vor vorbi despre carte criticul Ioan Cristescu, directorul Editurii Tracus Arte, scriitorul  Horia Gârbea, preşedintele ASR şi vicepreşedintele ICR, sensibila poetă Victoria Milescu, redactor-şef la mai multe reviste, amintesc doar « Universul Cărţii », "poetul câmpiei eterne" Florea Burtan, redactor-şef la revista « Caligraf ».

La urmă, dacă ai şansa de a prinde un loc mai în faţă, vei putea auzi şi vorbele mele, zău. :D

Până atunci, transcriu acilea ce spuneam prin 2011 :

Acum îţi spun o poveste. Demult, tare demult, cam pe la sfârşitul anilor şaizeci ai secolului trecut, pe când mă tot fâţâiam pe Valea Buzăului, am întâlnit în tren o flăcăneaţă, abia ajunsese la pubertate, faţa îl trăda, ca şi statura. Aveam un prieten bun, doctorul Partenie, care, ca şi mine, venea din altă lume, dar care avea, în plus, o gură bogată. Şi cum ne întâlneam în tren, cum începea o discuţie aprinsă, doctorul nu ştia şi nici nu dorea să vorbească în şoaptă în bou-vagon – he-he, era un lucru rar pe vremea aceea ca cineva să vorbească tare undeva unde erau mulţi ascultători – şi atunci toată adunătura din compartimentul înţesat cu navetişti căsca gura, fără să mai fie nevoie să ciulească şi urechile la discuţia noastră, motivul fiind simplu, doctorul Partenie era un monarhist convins şi nu se sfia să o declare în gura mare. Doctorul ştia istorie, cred că ar fi putut să-i tină piept şi academicianului Giurăscu din Chiojdu dacă ar mai fi trăit, literatura o mânca pe pâine, ca pe magiun, citea în mod curent în câteva limbi şi era bine aprovizionat cu cărţi.

Atunci când venea vorba de literatură, hop-ţop şi flăcăneaţa. Cu ochelarii pe nas, cu capul uşor aplecat într-o parte, asculta ce asculta şi, hopa! deşi părea timid, la un moment dat ne-a contrazis. L-am lăsat să-şi argumenteze părerea şi am constatat că nu era venit cu pluta.

Aşa am descoperit, tuţule, un băiat cultivat, aşa a început o prietenie la toartă cu un om căruia i-am prezis că va ajunge un scriitor adevărat, pentru că avea talent cu carul, pe cuvânt, pe vremea aceea scria mai mult poezie. Băiatul ăsta trata literatura ca pe o amantă, te rog să mă crezi.

Am ţinut legătura cu el în toată perioada cât a făcut liceul la Pătârlagele, era un elev eminent, l-am urmărit în perioda în care a urmat cursurile facultăţii de litere din Bucureşti, l-am pierdut din vedere după ce a luat repartiţia undeva prin Teleorman. Acum e la Roşiorii de Vede. Şi este un scriitor adevărat.

Tuţule, omul de care îţi povestesc e scriitorul Gheorghe Stroe din Valea Sării. Valea Sării e între Halta Ruşavăţu şi Halta Bădila – ca să zic altfel, între Ruşavăţul lui Ion Caraion şi Părscovul lui Vasile Voiculescu – acolo unde, când mergi să iei saramură, dacă eşti un om ales, poţi vedea cum vorbesc berevoii cu ielele.

Citeşte-l, tuţule, pe Gheorghe Stroe şi mai vorbim.